headermask image

header image

Liber sa tip 3

January 24, 2012 – 8:45 AM

Imi e greu sa nu scriu cuvintele urmatoare despre politica, daca ultimele doua saptamani au reusit ceva, din spic-cu-spic-patriei-snop, este ca brusc se discuta de lucruri in Romania. Cuvintele-s putine, mesajele la fel de boante ca mai-mereu. Suntem prinsi in mara ne-trecerii, pe la noi n-a trecut Revolutia, suntem inca sub papucul Securitatii, al Comunistilor, al Fostei Stapaniri, ai Dictaturii …si-asa mai departe. M-as bucura sa fie asa, evident daca ar fi asa pare-se in mod rezonabil ca niste milioane de oameni s-ar aduna alaturi de proferatorii unei astfel de revelatii si-ar avea loc, mutatis mutandis, apocalipsa. Sa-i dam in vileag, zic, nu? In lipsa unei astfel de dari in vileag, insa, mesajul se periseaza atat de repede, vai, devine putrid, nu pastreaza nici macar o mica umbra de estetica, mai apare unul care zice ca ar trebui scosi si impuscati, altul vine si propune alegeri anticipate cu doar cateva luni inainte de alegeri, se uzeaza invective, se arunca umori pe geam indeosebi bila si flegma, se indeamna oamenii la rascoala si, cand oamenii pastreaza un pic de calm si introspectie, devin evident partea nevazuta a unui iceberg, “nemultumitii pasivi”, decervelatii, brutele conectate la obedienta, deci daca nu sunteti cu noi sunteti impotriva noastra.

Eu nu ma simt reprezentat de cei din Piata Universitatii. Nu ma simt reprezentat de nici un partid politic si capat, cel mult, afinitati monarhice pe masura ce trec anii, observ ca vremea democratiei a trecut pe mapamond si sunt State care functioneaza (nu , America nu functioneaza democratic) nu pentru ca poporul decide, ci pentru ca Statul e respectabil, suficient de respectabil incat cel in slujba lui sa-l protejeze ca si cum i-ar fi parinte, ca si cum i-ar fi copil. Or patriotismul de Caragiale, din Piata Universitatii, luat om-cu-om e veritabil dar cand il iei om-cu-grup se pierde, se risipeste. De ce sa crezi ca oamenii sunt brute doar pentru ca nu ies in strada?  De ce fortezi nota, sa infigi imagini filmate “de pe umar” in ochii audiente doar pentru a sublinia ca “poporul s-a trezit”? Poporul nu s-a trezit, pentru ca poporul nu s-a culcat, si devreme ce eu, cetateanul Diaconu, sunt si eu o bucatica de popor risc sa ma simt din ce in ce mai ofensat ca cineva vorbeste in numele meu devreme ce eu, cetateanul Diaconu, nu dorm ci pur si simplu aleg altfel. Am ales sa raman in Romania si aleg si cand am sa aleg sa plec am sa plec si n-am sa plec obidit pentru ca mie Romania, profesional, imi ofera imens de mult. Bine, o sa zambiti, dar matale esti psihiatru, noi pacientii viitori la fel ar trebui sa fim recunoscatori? Noi care am pierdut bani, noi aia pe care ne-a alergat Garda, si DNA-ul, si Parchetul, si pedelistul de serviciu, si politrucul de proximitate, noi aia ce sa facem, sa zicem multumesc, mai vreau si supliment?

Am mai folosit argumentul urmator, am sa-l prezint si acum, in lagarele de concentrare naziste era un paznic cu o pusca la 3 – 400 de oameni; ar fi fost suficient sa sara pe el si gata, se termina acolo dar nu, multimea subjugata unui simbol capata un caracter coloid, si tin laolalta mai degraba decat sa iasa din contentionare. Oamenii care contribuie la fiscalitatea statului ar fi suficient sa inceteze sa plateasca taxe brusc cu totii, dintr-o data si omnipotenta statului s-ar prabusi. Medicii, politistii, profesorii care isi considera meseria obidita si vor lucruri ar trebui sa inceteze munca si-atunci vocea li s-ar face auzita. Ma doar sa aud ca tot ce-i uneste pe oameni nu e afinitatea fata de breasla lor, fata de acasta calitate de-a trata bolile oamenilor, ci un substantiv comun numit basism. Rusine mi-e a-l scrie, marcheaza in constiinta publica o perioada de mare mizerie si vidanj social care nu e marca puterii, e marca opozitiei care s-a decis a-l lua in seama si dimpreuna, pentru votant, s-au scufundat in cel mai umbros vocabular posibil in care e plauzibil sa spui, la ora de mare audienta, “pe aia ii doare in cur de ailalti” si sa treaca, de ce? pai pentru  ca asa intelege si tatal domnului Marica caci pentru toti acei “tatal domnului Marica” (de exemplu, evident) lumea reprezinta cateva zgomote guturale si-o palma dupa ceafa, si-apoi sa mergem sa mancam.

Refuz acea lume, ma scuz dinauntrul ei, nu cred ca lumea aia imi da mie paine si sare pe masa, nimic nu ma poate convinge nici macar poporanismul lui Goga (o utopie relativ similara cu ce se petrece zilele acestea) ca in momente critice e timpul sa ne intoarcem cu fata catre dansii. Bunicii mei sunt oameni simpli, si n-am auzit vreodata de la ei ca ii doare in cur, mama (bunica mea) a insistat dintotdeauna sa ne exprimam corect, frumos, coerent, am crescut cu haine curate si cu intelegere pentru drepturile celuilalt, si duminica maturam ulita din fata curtii noastre si adunam baligile lasate de bivolii altora pentru ca era in dreptul nostru, si cand treceam pe langa cineva dadeam buna ziua si ii vorbeam cu dumneavoastra. Acest “dumneavoastra” s-a pierdut in diftongi si triftongi ferentari intr-atat incat mai nou lipseste doar “a lu” ca sa fie formula completa intr-o lume de Marin Preda. Cine e vinovat ca ati uitat sa spuneti “dumneavoastra”, presedintele? Si daca presedintele nu e educat, sunteti obligati sa va purtati la fel? Cand ati dat cinstea pe rusine si la ce ajuta ca astazi ne tragem de sireturi cu presedintele si premierul Romaniei? Sunt indoit de isteria asta pentru ca nu doar statul Roman ma impiedica, atunci cand ma lovesc de marginile imaginatiei mele, sa fac lucruri, ci omul de rand, romanul de rand, vecinul meu de palier, egalul meu pe lantul trofic care nu are mila, care se simte indreptatit de niste “ei” sa fie mojic, sa-mi vorbeasca pe nume, sa tipe la mine si sa profereze o propozitie cu sintaxa indoielnica ca  - brusc – daca nu sunt cu-ai lui am devenit basist.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (6 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | corespondenta din linia intii, mutsunake, reflectii, Romania crizata | Comments (0)

O sarlatanie

January 19, 2012 – 10:55 PM

Probabil n-ar fi trebuit sa ma incrunt la domnul Ursu. La urma urmei domnia sa juca acasa, si-si facea meseria. Poate ca l-am si vexat, pe undeva, sustinand ca televiziunea e un catalist de intoxicare. S-o fi suparat, nu stiu, in schimb am plecat plin de dezgust. Dezgustul continua.

Caramitru s-a retras demult, acum l-au scos la incalzire pe rezerva Hossu; ca de obicei misteriosul Sorin Rosca Stanescu apare la momente oportune sa lanseze diverse soparle, vorba lui Caragiale; misticul religios, rasputinul liberal Mircea Diaconu evoca blestemul de-a ne apuca “din 20 in 20 de ani” pofta de rascoala (sa intelegem, deci, ca ne vedem din nou peste 20 de ani?), si serafimul Roman conduce, hitru, discutia catre cele 15 minute ale gloriei sale, decembrie ’89. Sa fie posibila, in 2012, o atare sarlatanie? Am spus, mai devreme, ca pe buza extinctiei miscarea va escalada in violenta si va aparea un martiriu de care e nevoie. E nevoie pentru perpetuarea iluziei de fronda; acesta nu e un gest impotriva stabilimentului autentic, ci un exercitiu butaforic, unul care prilejuieste un perfid joc al timpilor narativi. Dintr-o data actualul presedinte “devine” nu doar un dictator, cat unul univoc responsabil de decaderea unui popor; multimea sta intr-o stare agentica in care insista ca “stie”, nu mai exista indoieli exista certitudini, si in ciuda evidentelor tot epansamentul se scufunda in marasm.

Orbi?

Evident. Nu mi se intampla des, in ultimii ani, sa imi fie rusine ca am fost prezent la o plastografie. Azi mi-a fost. Continua sa imi provoace un resentiment nu posibilitatea ca manifestatiile din piata Universitatii vor involua in violenta, nu posibilitatea naiva ca  - vorba Leliei Munteanu – viermii trec in crisalida catre o noua specie de fluturi, nu, resentiment imi provoaca sistemul de organizare psihotica sociala, gandirea magica, trimiterea la momente glorioase si traume dureroase deferite din nou, fara pic de rusine, de oameni care ar trebui sa stie mai bine. Oare chiar nu i-a invatat nimic experienta ultimilor ani? Si poate spune cineva, de la domnul Ursu la onorabilii lui superiori ca nu spera in macar o victima umana, un mort acolo, un calcat in picioare, un batut, un tortionat, un Christ de afisat ulterior ca mijloc votiv pentru mase la fel cum Goebbels, pe vremuri, folosea diversi anonimi pe post de “eroi de propaganda” in Sturmer?

Ce stiu eu e ca nu e loc de bun simt, de o rezonanta a istoriei si-a corelatelor ei cand lasi loc isteriei si obsesiei bolnavicioase, patologice, cu “schimbarea”, cu “demisia”, cu demoniaca stapanire (vezi raptusul de azi al lui Gheorghe Zamfir, un excelent naist dar altfel un mistic khlystic al Romaniei contemporane). Asta, si senzatia domnilor prezenti la intalniri ca pot sa reprezinte si, obligatoriu, opinia celor absenti ma face sa-mi iau, discret, jucaria inapoi si sa tac. Acesta nu e civism. Aceasta nu e schimbare. Aceasta este o psihodrama care, folosind mijloace de manipulare, simuleaza o “noua” revolutie. Qui prodest? Cui ii foloseste? Cui ii beneficiaza o stare de psihoza paranoida colectiva, senzatia ca “tiranul” se intoarce din morti? Si ce parti prix avea domnul Ursu cand s-a uitat uimit la mine ca si cum ii furasem surpriza noptii care urma sa vie….

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (6 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | corespondenta din linia intii, mutsunake, Romania crizata, teatru | Comments (8)

Fals tratat de libertate

January 18, 2012 – 11:39 PM

Cred in catea lucruri. Unul dintre ele este ca in absenta unei evidentse suficiente apare o suficientsa evidenta, si ca dupa toate aspectele orice multime, fie ea mai mare decat doua persoane, urmeaza o curba a obedientei in care solicitarea libertatii absolute nu devine decat o forma de psihoza nicidecum o iluminare; in solitudine, vorba lui Steinhardt, si ultimul puscarias afla o eliberare a firii careia poate alege, sau nu, sa-i spuna Dumnezeu; si mai cred ca ultima cazna e cea a mintii.

Despre ultima fiecare an, fiecare om, fiecare surpriza mai mult sau mai putin amuzanta ma pregateste sa descopar creativitatea pe care o poate lua tumultul interior; evident in plan simbolic el urmareste o dinamie care, ad largum, seamana cu ce postuleaza psihiatria clasica dar apoi, trist, nu prea de tot. Ma gandesc ca oamenii care scriu carti trebuie ca au sintetizat “ceva” intr-o masura care, asa cum o harta musai sa aproximeze de la o scala incolo, asa si-aici pe undeva reprezinta cu fidelitate ce se petrece la nivel de n = 1, adica un caz, un om, o fapta. Dar din ce in ce mai des ma gasesc in fata unor instante care  nu sufera vocabular, pentru care ma duc sa formulez cuvinte potrivite.

Unul dintre ele e deja mentionatul Dumnezeu. Despre Domnia sa, numai de bine. Dar iaca-ta ca zilele acestea sunt pus in fata unei instante in care, hiatal, dezbat probabilitatea existententei unei halte, intre rai si iad, pentru avortoni, pentru copiii morti nebotezati, pentru cei nascuti morti sau intrerupti in evolutie, cum zice pe limba lor; o ciudatenie pe care initial catolicii au inventat-o si i-au zis limbo, sau marginea Iadului, nici chiar acolo dar nici chiar in Rai, buza mantuirii care va sa vie, neobositii, ne-neprihanitii.

Ma mai intalnisem cu conceptul in diverse instante, odata intr-o discutie cu o pacienta de-a mea asistenta de pediatrie din tata preot care botezase in anii ’80 sute de copii prematur nascuti in secret ca sa poata primi slujba de inmormantare; apoi cu una dintre mamicile de la Giulesti care a trecut inclusiv peste graba cinica cu care s-a aplicat sacramentul cu pricina din credinta, insist, credinta, ca fara o astfel de dezlegare procedurala sufletul respectiv in stare crud – incipienta nu ajunge la destinatie.

Iar azi, ce ironie, aflu de la o alta pacienta ca singurul lucru care – spune ea – a impiedicat-o sa se sinucida dupa ce si-a pierdut copilul intr-un accident a fost preotul care a avertizat-o ca daca se sinucide nu mai ajunge in Rai, deci in Iad, si nu se va reuni cu fata pierduta. Din fericire ceasul bun, epuizarea manastirilor si o minte surprinzator de lucida au condus-o pe femeie, la cativa ani de la drama, spre usa unui medic. Sa-i faci un proces de intentie omului care, psiholog volens-nolens prin forta turmei de mioare, i-a salvat probabil viata femeii? Sa-i ceri un adevar care va elibera? Adevar pentru adevar, chiar de nu poate fi suferit si chiar daca suferindu-l, poate, omul nu va transcende?

Caci uite, eu azi am mai invatat, daca era nevoie, ca unele pacate ale tineretii nu pot fi spuse parintilor de spaima ca poate, afland, se vor sfarama intr-ansii idealurile despre un copil; atat de mare e frica, atat de apetisanta libertatea absoluta generata de obfuscarea unui adevar. Daca ei credeau despre mine bine, si n-am vrut sa-i dezamagesc, prin ce e rau ca nu m-am dus la ei? Prin ce e rau ca le-am ascuns ce gandesc, ce simt, ce fac, incotro ma indrept? Pai e rau, imi zic, iar tot ce-are de oferit psihiatria despre o astfel de stare se cheama disimulare, sau poate ar merita sa luam psihanaliza si faimoasele-i defense cum ar fi izolarea afectului, sau deplasarea/ Verschiebung prin care se ia emotia X, intolerabila, si-apoi se descarca pe lucruri mai accesibile decat primum-movens al respectivei.

Nevoia de limbo, de-un mic rai/iad (sa-i zicem RAD) pentru avortoni, vine din aceea ca, obligatoriu, cauti un mecanism social prin care sa isti obedienta unei populatii de femei pe cale de emancipare. Leaga-i trompele, distruge-i optiunile, spune-i ca daca se masturbeaza va orbi, sugereaza-i ca Dumnezeu se uita in fiecare orificiu, chiar si prin himen, fa-o khlystic pe undeva, musai sa fie pacat ca sa avem parte de salvare si nimeni nu e fara de pacat, oriunde te-ai intoarce nu-i loc de bine doar prin vitraliul mieros al bunei reintoarceri la Cuvant. Si mi-as dori sa nu fie nevoie, ii spuneam azi unei paciente, dar pentru a admite un progres in munca cu ea am sa renunt la opinia mea ca un RAD e imposibil, si deci o minciuna premeditata, o sarlatanie de grup, o hienarie si-o slutenie perversa a mintii care doar psihotic poate gandi ca o gastrula poate c-o sfarsi in limbo alaturi de-o morula si-un blastocist. RAD exista. RAD exista asa cum exista ceainice pe orbita lui Marte, si bacterii pe satelitii lui Jupiter. RAD e sondabil in mintea unui om doborit de sarcini oprite in evolutie.

Pana si moartea, am aflat e curand, e tot un fals tratat de libertate pentru ca  - vorba deja defunctului meu mentor Christopher Hitchens, diferenta dintre viata si viata de dupa moarte e ca in viata este ca atunci cand mergi la o petrecere si la un moment dat cineva vine si-ti spune prietene, trebuie sa pleci, dar ceilalti vor continua in urma ta, si deci mori; pe cand in viata de dupa moarte mergi la o petrecere si cineva vine si-ti spune prietene, nu poti sa pleci niciodata. Acest  ”niciodata” e un sclavaj euforic, fuzional, homoerotic, obligatoriu triumfal pana si in icnetele iadului atat de infernal desenat de Dante; aidoma si ea, in caznele mintii, spune ca ei nu vor sti “niciodata”. Or in absenta evidentselor suficiente apare o suficientsa evidenta, caci ei, alaturea-i, oameni care sa fi stiut si-ar fi trebuit sa banuie nu au observat, nu au inteles, nu s-au oprit vreun moment. Asa cum ea a disimulat fericirea si normalitatea, la fel si ei au preferat sa o lase asa; asa cum ea a insistat ca lasa asa, ca asa e mai bine, la fel si ei, simplu si obedient, sau lasat o astfel de realitate sa existe.

Ce vine maine, cand perdelele cad? Ce vine maine, cand un alt adevar bate la usa? Si ramane iertarea o forma de pocainta sau doar un bici prezent in compania unui pacat?

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (3 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | corespondenta din linia intii, mutsunake | Comments (1)

numeroase pirtioare prin poiana se aduna

January 16, 2012 – 4:21 PM

Buna ziua.

Luam o pauza de Bulgaria, fiindca in viitorul apropiat am informatii ca nu se muta din locul ei. Insa ceva munti se mutara pe loc la noi, aci, aproape, in the carpeizian garden. Va informez cu respect ca ieri, duminica, in timp ce in capitala tarii se infaptuiau ceva acte de huliganism cu baieti din galerie, pensionari congelati din lipsa de lichiditati pt. achitarea cotei-parte la repartitorele de cost si tovarasi swingeri veniti sa ia di-rect pulsul societatii, eu m-am trezit la 5 dimineata. M-am trezit cu greu pt. a merge in statiunea turistica alpina Poiana Brasov, perla bijuteriei coroanei de salba de statiuni montane a Romaniei, mindria doamnei ministru care a investit in ea. In ea statiunea, nu in ea doamna, desi misterul ramine spre a fi elucidat de controlorii de trafic fiscal.

Am ajuns deosebit de minunat prin statiunea Rasnov in poiana de poveste, in jur de ora 9 AM. Era duminica, nu era soare, ningea si batea putintel vintul. Se anunta prin afisajul electronic de la telecabina ca in afar’ de pirtia Kanzel, toate alelante erau deschise. Sau asa am vazut eu la ora aia. Imi era nitel frig, recunosc.

Dupa nenumarate ezitari si fofilari si trageri de timp, presupun ca emotiile cauzate de a ma afla in cea mai importanta statiune de ski a Romaniei ma faceau sa ma ezit in a ma urca in telegondola pt. a ma urca pe pirtii. Va reamintesc celor care nu stiati ca eu schiez de vreo 5 ani maxim, adica de la maturitate, nu am reusit sa devin avansat inca, desi recunosc cu mindrie ca daca nu dau placarii incepatori peste mine de regula ma tin pe doua doage binisor (in caz de necesitate prestam plug si functioneaza, n-a murit nimeni de la mine).

Am ajuns sus. N-am vazut mare lucru, dar vedeam cu claritate harta de la gondola, maaaaaaare pe un perete. Imi aminteam perfect ca o mai vazusem acum vreo 2 ani si nu parea nimic diferit. Imi zice un baiat ca nu e actualizata. Probabil n-au fost bani pt. printul ala pe un rahat de panou de plastic, s-a incasat putin pe manufactura pirtiilor.

Am uitat sa zic: mi-am achizitionat cartela de acces la lifturi. 30 de puncte, 100 de lei incl. TVA, din care 15 costul plasticului de cartela, restul echivalentul punctelor. Cu gondola te costa 6 puncte pina sus, adica aprox. 17 lei incl. TVA la un calcul simplu. Nu e o avere, dar cum e musai sa te urci de multe ori in acest minunat lacas de ski ca sa simti durerea-n pulpe si sa faci febra musculara la degetele de la miini, costul e mare. Cartelele de o zi ar fi costat 125 lei, dar ele nu se dadeau “fiindca ninge si bate vintu si e spre binele dvs sa nu le luati, ca daca e sa oprim instalatiile ramineti cu banii luati”. Tre sa recunosc ca mi-au placut mereu oamenii care se gindesc la buzunarul tau mai mult decit al lor, care te ajuta sa iei cea mai buna decizie si nu te lasa sa cazi de sus. Un fel de drumul catre iad e pavat cu ce trebe. O alta tanti de la alt ghiseu a zis ca se dau cartele de o zi, dar numai dupa ora 12:00. Ceea ce mi se pare norma, nefiind nocturna. Ca sa compar cu tara de la sud de Dunare, costul pe zi la ei era de 55 leva, cu acces la 74 km de pirtii amenajate. In Poienita Lenutzii noastre avem mareata lungime de 24km de pirtii (intr-un acces de gratuita malitiozitate cred ca sunt km patrati, totusi). Numai ca vreo 20km existau deja. Zice-se ca s-a latit usor drumul rosu si s-au construit niste variante la Lupului si un telen, care a omorit un teleschi. Eu inainte de ieri am schiat prea putin in Poiana, fiindca nu prea am avut ocazia, schiatul a devenit treptat o parte importanta din viata mea. Dar cum nu sunt jurnalist sa fie nevoie sa justific fiecare cifra avansata (lolo), asta fiind un blog in care eu azvirl vorba, eu primesc comentariul malitios si eu raspund obraznic, nu am vreun mogul in spate sa ma tie pe moale, imi permit sa ma avint in slove, ca sa ma descarc, fiindca am patit suficiente in ultima vreme si oricum m-am plictisit de figura de transsexual cu operatia ratata a dnei maritata cu o galinacee.

Eu de schiat, in scurta mea existenta schioristica, am schiat mult in Austria, putin in Bulgaria si destul de putin (cu exceptia Azugai si Sinaiei si Suiorului din Maramures) in Romanica. Dar pietre asa zdravene ca pe proaspat refacuta Lupului eu n-am intilnit. Pietroaie cum cred ca si-ar fi dorit baietii din piata universitatii aseara, ca sa azvirle cu dinsele in jandarmi. Mari si ascutite, care in mod normal trebuia sa fie prinse SUB zapada, batute cu ratrack-ul si facute patura nivelatoare. Sau ma rog, poate la noi land of choice este tradus prin: ai acum alegerea sa-ti futi schiurile personale schiind, sau sa le menajezi cotizind doar la instalatii si la bautura in barul de la capatul cabinei Kanzel, cu gagica cu spatele gol si soacra imblanita. Ne zisese un nea in Bulgaria ca nu se cheama ca esti schior pina nu cobori toate pirtiile din Poiana. Pai da, le-am coborit, dar pe linga skipass si apa plata acuma ma costa si schiurile de resapat dupa ce au niste… sa ma ierte distinse  doamnele daca e si ele in local, pizde labartate pe talpi.

Oameni buni, frati romani… eu ma feresc sa dau sfaturi, dar ma enervez repede. Noi romanii avem, in toata tara, 125km de pirtii, in dracu stie cite judete. Bulgarii aia pe care atita ii pomenesc eu de ani buni, au 74 doar in Basko, plus inca vreo 2 statiuni, vreo 15 instalatii numai in Bansko, de diferite lungimi, plus ca la ei se urca si cu masina pina sus (cum ar veni la noi: pina la 1400 in Sinaia), aviz posesorilor de auto de mare spectacol care pot sa show off la inaltime…

Dar daca sunteti baieti in trend, Gaya like, Fratelli like, cu fetele in uggsi leopard skin like si cu masini de la X6 turbo like in sus, atunci e musai sa mergeti acolo. E de mari figuri sa mergi in Poiana si nu existi in breasla jmecherilor daca nu semnezi condica. Si daca tot ai X6 sau ceva pe acolo, parcheaza-l in pizda matii fix in mijlocul strazii, ca sa inteleaga prostii aia care nu mai au loc de tine nici pe schiuri ca existi, te-ai prezentat si esti tare. Sau, cf legii din landofciois, ai ocazia sa incasezi asigurarea pt. dauna totala sau sa fii un neinteresant imbecil care parcheaza regulamentar.

Revenim cind om putea.

 

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
andreanum | amestecate, andreanum, de plins, vacanta | Comments (0)

Bine(le) pe cale sa se nasca

January 10, 2012 – 8:12 PM

Raed Arafat si-a prezentat azi demisia. Nu, va rog, nu treceti mai departe, dincolo de voma care sa sa vina, da, si, am auzit, am citit, am audiat, ne-am belit narcotizat la vestile de-a valma despre-aceasta stire fara-doar-si-poate fundamentala pentru soarta pacientului de rand din Romania, problema de fond nu e de fapt ca Raed Arafat si-a dat demisia. Nu. Problema e ca l-a invins Stiti-voi-cine. Voldemort…ahh…nu, celalalt personaj negativ din filmul cu stapanul Inelelor despre care pana si lui Marcel Pavel i-e frica sa cante. Asa. Caius.

L-a invins.

Scrie si la ziar.

Pe cand stateam supin intre Ilie Serbanescu si numerologul fara-nume, Voropchievici, incremental mirat de semnificatiile multiple ale anului 2012, un an de cinci, mai bun deci decat 2011, an de patru, Serbanescu a facut un comentariu superb, repede trecut cu vederea. Se intoarce catre specialistul in socoteli si-i spune domnule, problema e ca, de fapt, oamenii se uita fascinati la dumneavoastra si n-o sa ma creada pe mine, o sa va creada pe dumneavoastra.

Aidoma, problema nu e ca si-a dat Arafat demisia, problema e ca l-a pus capitanul la pamant de i-a sunat apa in cap.

Intr-un moment, musca a stat in levitatie, dintre doua batai de aripi, sfidand gravitatia cu seninatate; n-a fost neam de neam sa nu impersoneze intr-un presedinte mai ochi la albastru atata divinatie precum se intampla cu presedintele actual al Romaniei, al carui nume nu-l spun din adanca piala, si sfiala, pentru institutia prezidentiala. Mic la stat, mare la sfat, avatarul unor oameni ale caror sentimente colective le subsumeaza, cineva trebuia sa-l puna la punct si pe tiganul asta. Ahhh, stii, nu e tigan e palestinian…ce conteaza? Imputiti cu totii, am auzit ca o fi si-un pic bozgor…ahh, stii, Palestina e in Orientul Mijlociu, adica departe de Ungaria. Acolo la jidani, nu? Ca am auzit io, sigur si-au bagat jidanii coada…Lasa, mai bine sa plece, ne descurcam domnule si de unii singuri, ce ne trebuie noua?

Nu, nu e Morita. E mesterul Manole redivivus. Din tichia-i de margaritare iese apoi si onorabilul, eternul amant al psihiatriei Romanesti, domnul de la Casa de Asigurari sa spuna ca regreta plecarea lui Arafat dar ca orice lege e perfectibila deci de ce n-am perfecta-o la nesfarsit? Ridic sprancenele mirat cu ambele parti, circumflex, ce vrea sa zica asadar o astfel asezonare? Si apoi il scot pe Sfantul Spiridon din cushma, pe faimosul urgentist, sa-l faca “consilier onorific”? La un astfel de moment comuna Haimanale incepe sa se cheme Ile Caragiale si intreaga audienta face un  - vorba frantsuzului – un brouhaha colectiv. Numai la asta nu se pricepea maretul nost’ carmaci, la Medicina de Urgenta, ca’n rest a dat cu to(n)tii de pamant, dupa ce ne-a blagoslovit cu observatia ca, in Romania, cam 40%  din diagnostice sunt eronate deci medicii pa, si pu, la revedere, dupa ce a aratat cu degetul la diversi nesimtiti care isi permiteau sa ceara spaga si comision, dupa ce domnul Marius Iacob si-a fluturat Elodiile si pe stanga, si pe dreapta, in momentul 1 al anului 5 (numerologii si esoteristii in general, adepti ai flacarii violet Mihaela Dragostea Sa stiu de ce), veni si ziua.

Poc.

Si domnul Ritli ne salveaza. Spuneam, recent, ca sistemul de sanatate romanesc moare si e bine sa fie asa. Sandra a replicat ca ce se intampla cu cazurile sociale, cine are grija de ele. Pai nimeni. Nimeni nu are grija de ele pentru ca in sentimentul antisocial profund, in anomia bolnava in care ne-afundam deja de zeci de ani secretul ritual al transformarii, al binelui pe cale sa se nasca e apoteoza cruda. Moartea. Nu se poate face angioplastie unei inimi care a incetat sa mai bata, in forma asta spitalele vor inceta sa activeze, si obligatia este ca omul, in vasta-i majoritate, sa mearga spre un antreprenor care, salbatic, ii va supralicita servicii proaste pe bani multi.

Daca Darwin s-ar uita la asta ar observa inceputul Jurasicului si aparitia marilor saurieni. Incep sa prolifereze, pradatorii rapace iau proportii dar la fel si marile ierbivore, pasivitatea e o forma de regurgitare de turma in care privim bovin, placid biciul care sfichiue, ia mai manati mai flacai; si flacaii manara.

Umil(it), post-matur, doctorul Arafat iese si demonstreaza, din nou, ca civismul online, feisbucian, al romanului nu conteaza cat o ceapa degerata, si virala. Noi nu suntem o tara sa intre in greva medicala din simplul motiv ca am ofertat deja o mutatie; eu stiu, fac parte dintr-ansa, si sincer apreciez descentralizarea serviciului de Urgenta, o vreau, o amusinez, o doresc. De ce? Pentru ca ma deranjeaza ca in sistemul privat se pare ca nu mor niciodata pacienti, se pare ca in sistemul privat toata lumea se face bine cu mancare de catering si un zambet, si-o floare, si cel mai mult se pare, in acelasi timp, ca opinia despre medicul de privat(a) e musai ca e un dobitoc umflat care n-a rezolvat vreodata un caz “deosebit” in viata lui. Nimic mai fals nici colo, nici colo, iar sloganul ca “privatul isi va maximiza profitul prin daune calitatii” e un fis. Cu uh din ih.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (5 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | amestecate | Comments (0)

Prost sa fii, noroc sa ai

January 10, 2012 – 11:12 AM

Expresia din titlu se refera la bulgarii care se ocupa cu pirtiile de ski si cu drumurile din Bansko, o localitate prezentata si vinduta ca fiind perla (yakk) skiului balcanic. Dar ea este o perla doar cita vreme este nepopulata: cind e full sezon e absolut oribil sa te depasezi prin orasel, atit pe schiuri, cit si pe jos sau cu masina, bicicleta, patinele sau descult. Si ca sa nu ziceti ca exagerez, am sa incerc sa va povestesc, fiindca exista niscai solutii de fuga si e bine sa stiti de ele.
S-o luam cu inceputul.
Am ajuns in minunata localitate pe 3 ianuarie, dupa-amiaza, de ziua mea. Obisnuita din alte parti cu economisirea timpului in favoarea activitatii placute a schiatului, dupa ce ne-am cazat si am aflat unde e camera de schiuri si cum se ajunge la pirtie, am purces la o sumara recunoastere a locurilor in care urma sa stam citeva zile. Am pornit spre gondola, singura cale de acces spre pirtii de la baza muntelui, cu gindul sa achizitionam skipass-uri. Ne-am asezat frumos si civilizat la coada (era 5 fara 25 PM si aveam in fata vreo 10 persoane) si am calculat ca reusim pina la ora inchiderii caselor sa luam cartelele cu pricina. Sa ti se faca o legitimatie dura mult, daca luai pe mai mult de 3 zile, fiindca trebuia sa iti dai numele scris pe o hirtie si sa ti se faca poza. Dar calculasem ca e timp, nu toti luau pe mai multe zile, majoritatea erau grijulii si cumparau doar pt. 1 zi, ca daca e vremea rea sa nu iasa din casa si sa nu piarda banii: ma rog, e si asta o optiune, dar mai bine pierd banii decit sa stau in fiecare zi la coada. Si, cum veti vedea, daca e ceva din abundenta in Basko, alea sunt cozile. E, si asa optimsta cum eram eu, numai ce vad ca in fata mea cu vreo 3 persoane se infiinteaza un grup de romanasi de-ai nostri: 12 sau 13, care sustineau ca le-a tinut un coleg rindul. S-au luat la harta cu toata lumea, iar din fata mea un bulgar foarte otzarit, dupa ce le-a strigat politicos ca nu e frumos ce fac, la mistourile baietilor din Carpati barbatul din Balcani le-a transmis un “beli-mi-ai pula” cu accent! Lol, zic, ce tare. Bulgarul a chemat apoi paza locala, un baiat la vreo 60 de ani, foarte incet si impaciuitor. Treaba s-a calmat cnd schimbul de amabilitati implicind organul masculin s-a potolit, fiindca s-a inchis casa de bilete si lumea a trebuit sa mearga spre circiumi. Asa nu am reusit eu sa imi iau cartela in prima zi. Si trebuia sa-mi fi dat seama ca jumatate de ora de coada e doar inceputul vesel, urma sa fie mai rau si chiar mai mult decit atit.
Si a venit a doua zi dimineata. Gondola incepea sa urce de la 8:30 AM. La 8:30 eram la coada. Asta era considerabila, sa tot fi avut vreo 300 de oameni. Obisnuita din alte parti, ma asteptam undeva la vreo 20-25 de minute pina urcam in cabina. Ei bine, am reusit sa ajung sus la 11:30AM! Si asta fiindca am luat un microbuz care urca pe sosea pina la capatul gondolei, de unde puteai lua celelalte lifturi pina la 2600m. Dar de ce asa?
Pai motivele e multiple si prezinta accente estice! In sensul ca in vacanta erau rusii, moldovenii, romanii si bulgarii, cam in ordinea asta. Moda ruseasca este ca rusii sa fie primii, chiar daca in general la coada daca ai sosit ultimul esti chiar ultimul. Asa ca rusii care soseau la coada se asezau fix in fata, protejati de conationalii lor care te asigurau ca sunt impreuna si le-au tinut rind. Parea ca toti rusii prezeti acolo erau o familie, toti cei 2.000.000 de rusi pareau a fi rude intre ei si aveau datoria familiala de a urca impreuna cu gondola! PRIMII.
Asa ca in prima zi am ajuns la 11:30, a doua zi am optat sa ma asez la coada de microbuz si am ajuns la 11:45 (fiindca si la autobuz aveau intiietate rusii si neamul lor extins), in a treia zi am zis am renuntat dupa 2 ore de stat la cozi la microbuz (fiindca drumul pe sosea era blocat din motive ca n-au bagat edilii plugurile), si intrucit gondola era asteptata de aprox. 5.000 de oameni (coada avea minim 500m) ningea cu spume si eram deja uzi leoarca (erau 2 grade afara si zapada se topea pe haine), asa ca am luat schiurile in spate si am urcat pe pirtie vreo 2 km, pina la primul teleschi, care ne-a lasat la primul telescaun, care ne-a urcat la statia intermediara a gondolei, care venea cu minim 1-2 locuri libere (ca sa vezi nesimtire, cind mii de oameni asteptau sa urce!) si asa am reusit sa ajungem sus in jur de 12:00! In urmatoarea zi am zis ca ii pacalim si ne-am asezat la gondola, ne-am strins mai multi prieteni si ne-am tinut si noi rind unii altora si, ghici minune, a fost pana de curent in toata zona si gondola mai intii a stat si apoi a pornit pe generator si s-a tirit pina sus in 45 de minute (noroc ca apucasem sa ma urc in cabina, altfel mai stateam jos inca 2 ore la coada, pina s-a rezolvat pana de curent), asa ca am ajuns usurel la 11:50 sus.
In ultima zi am adoptat tactica cistigatoare: rind pe rind ne-am strecurat in fata, direct la scarile gondolei, nimeni nu ne-a intrebat nimic, nu ne-a reprosat nimic, eram sute care faceam acest lucru! Asa ca la ora 08:50 eram sus pe pirtii, cu schiurile legate si gata de schiat!
Asa ca va sfatuiesc, daca va duceti si e coada mare, sa nu va asezati ca fraierii la coada, sa pierdeti cite 3-4 ore incaltati in clapari, cu copiii plingind de durere si frig pe linga voi!
Voi reveni, ca mai e multe de spus!

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading ... Loading ...
andreanum | amestecate | Comments (0)

E pur si muove

December 19, 2011 – 3:45 PM

Acesta este un text pe care l-am inaintat redactiei EvZ pentru a fi publicat. Il consider mai mult decat un drept la replica, il consider o chemare la bun simt.

 

Randurile care urmeaza fac referire la articolul recent din Evenimentul Zilei „Despre pacatul sinuciderii” semnat de Florian Bichir. Le scriu nu ca unul amator de-a critica „pravilele” practicate de religia crestina ortodoxa in 2011, ci ca suicidolog, adica psihiatru cu supra-specializare in comportament suicidar. Imi asum o pozitie de expertiza si sunt pregatit sa elaborez pe marginea fiecaruia dintre argumentele pe care le prezint in urmatoarele, daca va fi nevoie.

Sa clarific, avant la lettre, motivatia de-a combate formula sinucidere = pacat. Ofertantul de religie spune asa: Dumnezeu a dat suflet omului, Dumnezeu a dat viata, omul nu are dreptul sa o ia, este stipulat in regulamentul X, Y si Z de catre autoritati incontestabile, adica Iisus Hristos si Dumnezeu insusi prin Decalog. Mai mult, lucru mentionat de domnul Bichir in articolul sau, animalele nu se sinucid, dovada ca doar omul, care poseda suflet, este „tentabil” de acest pacat caruia ii pica prada. Dincolo de retorta implicita propozitia comporta o doza de adevar, dar si de absurd. Suicidul dintr-o perspectiva cognitivista, adica a mortii planificate de propria mana, presupune o abilitate de a avea in „interiorul” mintii o apreciere asupra ce inseamna viata, „darea” si „luarea” ei. Or un oricare animal, cu exceptia omului, nu poseda o teorie a mintii atat de elaborata incat sa isi defineasca viata ca obiect abstract, si deci luarea si darea ei.

Pe de alta parte, omul impartaseste toate genele lui, tot materialul lui ereditar, cu oricare alta fiinta vie intr-o masura oarecare si deci partajeaza si o „bucata” de suflet cu restul vietatilor. Daca spui ca „doar” omul are suflet, adica univers interior abstract, adica o minte in minte, dar doar omul, te afli deja intr-un loc periculos pentru ca asta inseamna ca un caine, sau o pisica, sau o ciocarlie nu au deloc suflet, si atunci de fapt lipsa sufletului lor prilejuieste absenta suicidului; carevasazica si omului, daca i-am „lua” sufletul, l-am vindeca de suicid caci n-ar mai avea ce ucide.

Dincolo de argumentul epistemologic vine insa si cel cronologic. Pravila de la Targoviste sus invocata de domnul Bichir si des intalnita mai ales cand religia e chemata sa remarce despre comportament suicidar, dateaza de la jumatatea secolului al XVII-lea, mai exact 1652. Un reper istoric rezonabil pentru a plasa un astfel de codex in starea Europei la acea vreme este probabil Galileo Galilei, care murise cu 10 ani inainte; cu alti aproximativ 10 ani inainte avea loc legendarul dialog cu Inchizitia in care i se cerea sa admita ca Pamantul, si nu Soarele, stau in centrul Universului creat de Unul Dumnezeu la care Galilei raspunde, exasperat, e pur si muove, adica „si totusi se misca”, adica Pamantul totusi graviteaza in jurul Soarelui, si nu invers!  Putem admite ca intr-o astfel de configuratie a lumii sinuciderea, luarea vietii, tradarea legamantului cu Divinul, nu poate fi explicata intr-o altfel de nota decat cea religioasa, in care suicidul este sacrilegiu si deci merita pedeapsa cea mai severa. La epoca respectiva, cu aproximativ 200 de ani inainte de Philip Pinel si primii muguri ai psihiatriei, 200 de ani inainte de primul manual de psihiatrie romanesc scris de Alexandru Sutzu (Soutzo), 250 de ani inainte de Marinescu si seminala lui coloratie argentica pentru tesutul nervos, este rezonabil sa gandim ca paralela suicid = pacat se impunea ca cea mai plauzibila explicatie inafara uneia mai adecvate.

Suntem in 2011. E vremea unei explicatii mai potrivite. Cred ca Biserica Ortodoxa Romana are oportunitatea sa priveasca evidentele. Cred ca practicantul de credinta are prilejul sa evalueze realitatea si, in masura in care realitatea ii ofera un raspuns mai bun decat cel original, sa il admita.

Suicidul este o boala. Ca anumite boli inca pot fi considerate pacate de biserica nu caut sa dezbat aici, vreau doar sa prezint evidente pentru anterior numita afirmatie.

O boala recunoaste cateva caracteristici esentiale. In primul rand e vorba de manifestarea ei care e relativ stabila de la individ la individ; simptomele seamana intre ele; se deosebeste prin granite relativ clare de „alte” boli cu care se poate afla, sau nu, in asociere; are o reprezentare intr-o populatie geografica pe axele de timp si spatiu; si  poate cel mai important, este tratabila si/ sau curabila.

In reprezentarea unui model de suicid ca boala probabil primul mare adevar e ca suicidul este o afectiune in buna masura genetica. Evidente despre un astfel de adevar incep acum 25 de ani in munca lui Jan Egeland cu familii Amish in America de Nord. Egeland a observat ca printre minoritarii Amish, populatii inchise genetic, in care membrii nu se casatoreau cu „straini” si deci pastrau un bazin genetic stabil de-a lungul a 5 – 6 generatii anterioare, suicidul nu era un fenomen sporadic, ci „agrega” in familii. Aceasta agregare familiala facea ca riscul de sinucidere a unui progen cu un parinte suicidar sa creasca, exponential, cu un factor de multiplicare de 4 – 5 ori. Aceasta calitate era independenta de practica laica si/ sau religioasa a adultilior Amish, crestini mennoniti a caror organizare – si aici ma intorc la pravila de la Targoviste – dateaza de undeva din aceeasi  perioada.

Evolutia cercetarii in genetica psihiatrica a explodat odata ce Mary Asperg a aratat, la cativa ani distanta, ca in lichidul cerebro-spinal al persoanelor moarte prin suicid exista niveluri scazute ale unui produs de metabolism al serotoninei. Pentru prima oara, dupa munca lui Egeland, cineva facea trecerea de la o ipoteza ca suicidul e o boala genetica la un posibil mecanism biologic care sa explice o astfel de agregare. In interiorul a 10 ani, in perioada 1990 – 2000, literatura a beneficiat de o crestere exponentiala a analizelor genetice pe acele structuri responsabile de sinteza, si metabolizarea monoaminelor (adrenalina, dopamina, serotonina). Toate au aratat ca in creierul persoanei care se sinucide exista o anomalie genetica semnificativa, omniprezenta, in gene responsabile de functionarea lobului frontal & temporal care genereaza alterarea dispozitiei, tulburare de somn, comportamente impulsiv-agresive pe termen scurt si exitus prin autoliza, adica tentativa de sinucidere. Acest model teoretic a putut fi replicat in conditii de laborator si extins, in ultima decada, si la alte componente ale functionarii creierului, anume sistemul glutamatului si al poliaminelor.

Laboratorul din care fac parte, Grupul McGill de Studii asupra Suicidului (MGESS), din cadrul Universitatii McGill, Montreal, Canada, este unul dintre cele cinci agreate  pe mapamond de Organizatia Mondiala a Sanatatii pentru elaborarea unei intelegeri sistematice asupra bazelor neurobiologice ale suicidului. In ultimii 10 ani Grupul MGESS a publicat peste 150 de articole in jurnale de prestigiu in care am aratat ca a) 95% din persoanele care se sinucid sufereau de o boala psihica diagnosticabila la momentul decesului; b) virtualmente toate persoanele moarte prin suicid aveau o dereglare in functionarea genelor pentru serotonina, adrenalina, dopamina, dar si altele cum ar fi gene pentru leptina, pentru receptorul pentru corticotrofina, gena trkB implicata in influxul de calciu rapid astrocitar, sau SSAT, responsabila de moartea prin apopotoza a anumitor celule, c) mecanismele cele mai probabile prin care suicidul se transmie pe verticala, la copil, sunt legate de trasaturi impulsiv-agresive si rigide cognitiv; acestea la randul lor sunt determinate de reactivitatea la stress a individului respectiv.

Foarte important, toate aceste elemente apar independent de alte boli psihice si/ sau fizice, de etnie, rasa, orientare politica sau religioasa. Varietatea prevalentei suicidului in diferite populatii, de la foarte rar cum e la populatiile meridionale la relativ des cum e in populatiile ugro-finice (Ungaria, Finlanda), tine de expresia acestor gene in aria respectiva.

 

Nu ma astept ca Biserica sa inteleaga, pe nemestecate, ce este acela un polimorfism al transportorului pentru 5-hidroxi triptamina. Nu ma astept ca Biserica sa inteleaga ce inseamna neuroticism. Ma astept ca Biserica, intr-o epoca departe de Evurile Negre, sa-si reciteasca acele pargrafe de pravila care sunt rusinoase prin ignoranta lor, prin cruzimea pe care o arunca in randul unora pe care-i imparte la mijloc, sau la margine de cimitir. Devreme ce „boala mintala” este o scuza pentru suicid, dar suicidul e pacat, hai sa admitem ca suicidul este o boala mintala si sa ii ingropam pe acesti oameni dupa buna lor contributie la comunitatea din care au provenit, nu ca pe niste ciumati. Imi pare ca suferinta, stigma, indepartarea supravietuitorilor din comunitate prin atitudinea ostila a Bisericii e o ignorare formala a realitatii de care am adus aminte, punctual, in cele de mai sus. In Romania, in fiecare an, se sinucid aproximativ 3000 de persoane. De-a lungul ultimilor 20 de ani de libertate sansele sunt ca au murit, prin suicid, cam 60 de mii. Fiecare din acesti oameni avea o familie care, in medie, numara 6 – 8 persoane. O jumatate de milion de oameni, in Romania, in ultimele doua decade numai, au fost afectate de suicidul cuiva drag.

In parcursul unei vieti aproximativ 75% din populatia sanatoasa se va gandi cel putin o data la sinucidere. Unul din 10 oameni va incerca, cel putin o data, sa se omoare. Suicidul este prima cauza de mortalitate prematura a omului tanar, a adolescentului. Calea finala catre suicid, depresia, afecteaza una din 3 persoane! Aceste cifre cu siguranta nu erau cunoscute la anno Domini 1600, dar sunt cunoscute acum. Ce va face BOR cu astfel de evidente? Cui le va lasa? Imi pare o impunitate cel putin la fel de mare ca cea care l-a fortat, pe Galilei, sa exclame „e pur si muove”. Asemenea am sa zic si eu despre o boala numita suicid, si totusi exista.

Gabriel Diaconu, MD, psihiatru, investigator asociat McGill Group for Suicide Studies, Membre associe CRISE (Centre de Recherche sur le Suicide et Euthanasie), lead analyst UNICEF.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (20 votes, average: 4.95 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake, sanatate mintala | Comments (17)

In cautarea unui Mesia

December 14, 2011 – 9:37 AM

Sunt cateva adevaruri fundamentale. Primul dintre ele ca nu exista adevaruri fundamentale; existenta lor face deja sa nu mai fie fundamentale, ci de fapt o forma de credinta. Or adevarul este, nu fiinteaza. Fiintarea deja il transforma intr-un simbol.

Adevarul e ca aseara am descoperit o noua particula a lui Dumnezeu intr-o discutie despre un trup. Un trup mic, casectic, conectat la aparate. Acum nu multa vreme acelasi trup mergea pe aleile spitalului intr-o uniforma mov, avea un stetoscop de care statea atarnat un iepuras, diversi dansii in sube imputite, nadusite, alergau cu privirea bovina, injectata, intre o cladire sau alta si cand o vedeau iesea din dansii toata furia, neputiinta, disperarea. Si ea ii mangaia, le vorbea frumos, ii ajuta, ii indrepta, stia. Stia ca naduful, si sudoarea, si furia sunt dintr-o frica abisala, cum ca-si vor pierde copilul printre cercevele si scari, culoare si usi, spirturi si tifoane. Impresia pe care o aveam indubitabil, la plecare, e ca femeia asta isi stie nu doar treaba dar mai are si-un motiv adanc, de taciune, pentru care face ce face.

L-am descoperit, mai tarziu, cand intr-o buna dimineata m-a sunat, plangand, ca ea se omoara. Implinea o varsta rotunda, facuse tot ce putea in cariera, era in varful piramidei lumii, americanii ii voiau lucrarile, francezii o rugau sa isi publice studiile dar ea, ea ajunsese la un capat de drum. Nu mai putea. Mersul la spital deja nu o mai motiva, pogromul medicilor inceput in urma cu doi ani o uzase ingrozitor si silnicia romaneasca in costum Boss o tragea, din ce in ce mai des, catre amintirile urate ale copilariei. Copilarie de care a inceput usor usor sa vorbeasca.

Groaznic loc. Odioasa poveste. Am stat, am scris, am auzit. A luat mult, cateva luni, sa despicam ce era de despicat, sa privim ce era de privit, dupa unele intalniri ma suna sa ma intrebe daca mai am timp saptamana respectiva si eu spuneam nu. Nici nu aveam, nici nu vroiam sa-mi fac. Imi spuneam ca poate marea greseala pe care o fac intervenantii e sa se grabeasca, si ea stia asta ca doar si ea era intervenant. Chiar imi marturiseam, multumit in sinea mea, ca intalnesc matur, cu bine, aceasta tendinta fuzionala a ei, si ca usor usor construiesc un tata bun, pe care nu l-a avut, si un Self bun, care nu o obliga pana la epuizare sa faca bine, sa salveze vieti, sa intre in malaxorul oamenilor destituti care pe-o usa intra cu un copil mort si-apoi, cu el inviat a treia zi dupa Scripturi, vin si intra pe-o usa cu un (alt) copil mort. Si era bine.

Cand a sunat telefonul, la sfarsitul verii, priveam o apa verde, foarte verde. Pietricelele mici de pe talpi ardeau, gadilau, stateau lipite ca pe o piele de soparla. Un om plangea. Un om plangea in telefon si-mi spunea ca nu e drept, ca e terminat. Ea se simtise rau in ultima vreme, o durea foarte rau un picior; pana la urma s-a lasat convinsa sa faca un RMN care a aratat ca nu mai avea o buna parte din osul iliac. Cel ce plangea stia, si la randu-mi am stiut ce inseamna asta. Urma sa ma intorc din concediu si sa reiau discutiile cu pacienta mea, halatul mov cu stetoscop cu iepuras, dar nu despre trecut, ci despre prezent si despre viitorul imediat, despre cat de scurta devenise, brusc, viata, si da, la intrebarea ce fac eu acum ca am implinit 50 de ani raspunsul cinic venea, inevitabil, ca acum am sa mor. De ce acum? De ce asa? De ce ei? Buclucas, printre faramele absurdului se ivea, stralucitoare, particula lui Dumnezeu, ironia povestii incepute prea tarziu, terminate prea devreme.

De atunci nu am mai vorbit decat prin telefon, mesaje, ganduri. Au fost sedinte de radioterapie, a fost chimioterapie, a fost tratament cu accelerator de protoni, varful-farfurilor, a fost genotipare, a fost fenotipare, au fost niste evrei care traficau tratamentele astea de zeci de mii de euro ora de speranta. Si abisul, nebunia de lapte si prea mult calciu, pierderea corpului, sublimarea constiintei. Ultimul mesaj, ironic, a fost ca “nu ma simt prea bine”. Anterior vorbisem, amuzant, de ce-o fi insemnand sa “mori bine”, si dezbatusem cu mult aplomb ca probabil in Romania traditia face sa mori rau, cu lacrimi, cu urlete, cu smulsul parului din cap si scrasnitul dintilor. Ii era frica. Si mie mi-ar fi, i-am zis, nu moartea e grea ci muritul. Ma doare, spunea, stii uneori durerea e atat de intensa incat nu pot decat sa fiu furioasa si sa caut, obsesiv, un motiv, si stiu motivul si stiu cauza, si tot nu-mi explic. Nu e importanta explicatia, spuneam, importanta e trecerea momentelor, importante sunt lucrurile, adevarurile care inca nu fiinteaza, important e sa iti inveti copilul si aceasta ultima mare lectie. Care? Muritul bine, moartea e doar o trecere catre nimic. Amuzant, ii spuneam, ar fi sa ajungi de partea cealalta si inca sa te mai doara, iti dai seama ce porcarie ar fi? Si sa cauti un impiegat cu coasa sa-i arati obrazul, prietene ai zis ca asta imi rezolva problema ce se intampla?

Ce se intampla?

Intr-o noapte inima s-a oprit. A fost nevoie de mult timp sa reinceapa sa bata, mai mult decat ar fi putut, vreodata, creierul ei sa indure. Si din halatul mov, si stetoscopul cu iepuras, a ramas doar o carcasa mica, niste tuburi, cifre pe un monitor si halena uscaciunii gurii care nu va mai sti vreodata apa. Despre asta e viata? Despre un sange care curge, un puls care bate, un ochi deschis si muschi miscandu-se, ritmic, intr-o parte sau alta? Raspunsul e obligatoriu nu. Viata a plecat. In pat, printre perne, o coaja de nuca si rugamintea unui nu va uitati, nu ma uitati.

Timp de-o viata aceasta femeie s-a aflat in cautarea unui Mesia propriu, o apa care sa-i spele rusinea, palmele peste obraz, abuzul, bataia de joc a unor parinti dementi, brutali, bolnavi. A daruit a doua oara copii unor oameni care poate nu-i meritau, asa cum si parintii ei n-au meritat-o pe ea dar fatalmente le-a fost data. Nu cred intr-un spatiu autentic in care drept-credinciosii se odihnesc dar, in fata pierderii iminente a acestui om, vreau sa fac, in mintea mea, un Rai in care sa ma pot intalni cu ea, ocazional, sa ne amuzam de pierzania vremurilor, de frumusetea celui vindecat, de instrumentul acesta frumos care ni s-a dat, abilitatea de a ajuta oameni.

Lui i-am spus, intr-o seara, ca singurul meu mare regret e ca am inceput prea tarziu. Mi-a replicat ca nu, ca probabil daca n-am fi inceput ea n-ar fi facut nimic, si-atunci probabil ar fi murit mai devreme. Ce e timpul, ma intreb? In dimineata asta, imi spun, e o cautare. Si cand ai gasit, se opreste.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (5 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake | Comments (3)

pentru cei care inteleg despre ce vorbesc

December 10, 2011 – 11:40 PM

Aseara m-am vazut linga Dr. Ink’s cu capra vecinului (fosta coadademaimuta). Dupa ceva de mincare si un vin am zis ca n-ar fi rau daca ne-am vedea la o aniversare. Sunt aproape 9 ani, uu peste altu, de forum ag. Skorpionu, Lola, selkia, doiflori (chio), un domn, scaiete, nenea cosmos si ag au zis ca se baga la party, doar sa vedem ce si cind si unde. Acum voi, restu’, care mai sunteti si pe unde sunteti, dar va stiti de acolo, cautati-ma, sau cautati-va intre voi. Nu e greu, stiu sigur ca intre noi ne stim si inca tinem legatura. Cei care ma cunosc stiu la ce sa se astepte. Cei care nu, sa stiti ca memoria imi joaca feste si abia astept sa aud povesti noi despre ce nasoi erau adminii de pe vremuri. Cine nu stie cum sa afle detalii sa intrebe. Parola este, normal, za_belea.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading ... Loading ...
andreanum | amestecate | Comments (5)

metode noi de cerseala in autobuze

November 23, 2011 – 4:01 PM

Romanii sunt inventivi, e mai mult decit stiuta treaba. La fel de stiuta e ca nu ne foloseste la nimic, sau ca suntem cu atit mai creativi cu cit urmeaza sa crapam imediat, creativitatea neajutind decit la un biet haz de necaz total nefolositor. Dar macar moare omul cu zimbetul pe buze, dupa ce n-a mai zimbit de cind ii pocea fi-su numele, la 2 ani.
Am descoperit azi dimineata ca lumea, de la (institutia) Filantropica incoace, monument si manual de desprostire a milosilor care scot leutul sau moneda de cum apare cite unul recitind aproximativ si identic un mix de Tatal nostru, mama noastra si doamne doamne cu suntem 7 fratiori si n-avem ce mina, rare au fost lucruriloe inovative in materie de cerseala. Si asta fiindca, ati ghicit, nu era nevoie: se dadea si fara sa schimbi textul. Se dadea ca sa scape de miros, de vocile hodorogite, de mila, de sila, de sufletul alor morti, de sufletul viilor si de orice.
V-ati obisnuit deja cu introducerile mele care daca ar fi platite la nr de caractere mi-ar aduce multi bani.
Azi in autobuz s-a urcat un nene, pe la mijloc, si de cum s-au inchis usile a lesinat. a inviat apoi ajutat de oamenii de bine, de tipul pensionari, care se situau in jurul sau, care i-au oferit chiar si loc pe scaun! Atunci domnul cu pricina, dupa ce si-a mai revenit oleaca, a scos un carnet, ceva de tipul buletin pe stil vechi, cu pagini, ceva cu o poza si niste stampile, si a inceput sa ingaime pentru ce tre sa dea lumea bani.
Si lumea a dat, fir-ar sa fie, fermecata de drama acelui om care a lesinat in direct, in timp ce noi mergeam la serviciu. Si cred ca au avut si ce povesti acasa, seara. Deci in continuare mina intinsa care nu spune o poveste [sau nu joaca o sceneta de teatru] nu primeste banutzu’.
Stiu, mi-am pus si eu intrebarea: ce-ar fi ca omul ala chiar sa fi fost bolnav sii sa fi avut nevoie de ajutor. Dar nu, decenta inca se poate citi pe ochii oamenilor care stiu cu munca si cu rositul obrajilor.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (1 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
andreanum | amestecate | Comments (4)